Jurnal de bord 15 martie 1553

Capitanul Alexys

Am ridicat ancora la orele 18 fix din Atena si intru in Marea Egee.

La ceas de seara, am pornit catre Constantinopol incarcat cu 2000 de tone de piatra. Am intotdeauna 500 de tone in plus fata de cat pun ceilalti negustori pe corabiile lor. E singurul mod de a face rost de cele mai profitabile curse din Mediterana catre Marea Marmara. Palatul Topkapi din Constantinopol este in continua extindere si renovare si Suleiman Magnificul plateste regeste pentru ce aduc extra.

Nu este primul drum pe care il fac in acesta directie si stiu ca va fi unul destul de dificil si in aceasta seara, Marea Egee este mai agitata ca niciodata. Parca prevesteste ceva. Ceata se asterne si ea si raman o perioada pe punte sa ascult marea. Apa care se loveste din ce in ce mai violent de lemnul vechi al corabiei mele imi da de gandit… Ma cuprinde si frigul… Luna martie in zona Atena – Constantinopol nu e chiar calda desi este cea care aduce primavara…

Cele 500 de tone de piatra puse in plus pe vas parca-mi dau de gandit de data asta. Beau un rom si incerc sa ma linistesc. Nu stiu de ce, insa simt o agitatie ciudata si am o presimtire ca drumul acesta va fi unul de neuitat…

Orele 24:00

Am strabatut un sfert din Marea Egee si nelinistea a mai disparut. Poate faptul ca nu mai prinsesem o cursa asa profitabila de 3 luni de zile ma facea sa devin nerabdator. Ies din nou pe punte si raman la timona. In jur, multa ceata si multa liniste. Marea devenise dintr-o data linistita si asta imi dadea incredere. Mai ridic o vela, ultima din dotare, sa maresc pasul intrucat inaintam dificil. Greutatea suplimentara e un compromis cand ai nevoie sa ajungi repede intr-un loc. Dupa trei sferturi de ceas, las timona subalternului meu Apolo si merg sa dorm putin.

Apolo a fost mana dreapta a tatei, l-a servit ca nimeni altul. Dupa ce Constantinopolul a cazut, otomanii au inceput sa vanda bizantinii cei mai puternici drept sclavi. Apolo a fost unul dintre acei sclavi pe care tata l-a cumparat in schimbul a 3 de kilograme de argint de la un ienicer. Cu toate acestea, tata nu s-a purtat niciodata cu el asemenea unui sclav. Motiv pentru care, Apolo l-a servit credincios pana in ultima clipa. Astazi, ma serveste si pe mine si este mana mea dreapta pe punte.

Orele 05:00

Ma trezesc brusc, tresar. Corabia se clatina destul de serios si dau navala pe punte sa vad ce se intampla. Ah, intrasem in Marea Marmara. Stramtoarea Dardanele separa Marea Egee de Marea Marmara si e destul de dificil de abordat. Apolo facea tot ce-i statea in putinta, insa nu era capitan. Trec la timona sa ma asigur ca trecem cu bine prin stramtoare. Un ceas mai tarziu suntem in Marea Marmara si de aici lucrurile se aseaza destul de mult. Mai aveam putin pana la Constantinopol.

Orele 07:00

Ciudat, pe masura ce ma apropii de Constantinopol ma cuprinde din nou acea neliniste ciudata. Afara e soare, Marea Marmara e mai linistita ca niciodata. Cu toate acestea, parca simt ca ceva se va intampla in curand si culmea, nu-mi era frica. Parca nu era acea neliniste anxioasa depresiva si plina de griji… Era o neliniste aparte, ciudata si inexplicabila. Genul acela de sentiment pe care il ai o data-n viata…

Orele 10:00

Cobor ancora la Constantinopol si il astept pe Suleiman sa vina in inspectie. De fiecare data cand ii aduc cate ceva inspecteaza cu atentie deosebita stiind ca vin cu cantitate extra, nu cumva sa fie ceva deteriorat. E pretentios, insa dupa cum spuneam, plateste bine. Jumatate de ceas mai tarziu apare in zare, il vad calare insotit de cativa ieniceri. Zambeste dinainte sa urce la bord, piatra frumoasa se vedea de pe ponton. Ii place. E multumit. Il poftesc la bord pentru inspectia obisnuita si indata devine si mai multumit. Isi dorea ce-i mai bun pentru Palatul Topkapi***, nu umbla cu jumatati de masura. Scoate doi saci cu bani si mi-i pune in brate. Rasplata regeasca promisa.

• “Numara-i”, spune acesta…

Merg pe incredere, cea mai mare greseala pe care o puteai face era sa te indoiesti de corectitudinea unui conducator otoman. Desi erau cruzi si fara mila in lupta, in negot erau incredibil de corecti. N-am numarat, ca de fiecare data. De fiecare data cand ma platea imi spunea sa ii numar si se aseza mandru cu mainile in san asteptand gestul meu. Bineinteles ca mergeam pe incredere, nu m-a pacalit niciodata. E multumit si ma invita in al lui palat Topkapi pentru cateva ceasuri, sa sarbatorim transportul…

Orele 11:00

Jurnalul de bord se incheie, cobor de pe corabie si ma indrept alaturi de Suleiman catre Palatul Topkapi…

Vizita care explica nelinistea

Il urmez pe Suleiman in Palatul Topkapi. Nu fusesem niciodata in incinta desi ii adusesem vreo 4 transporturi de piatra pana acum. Mereu ma intrebam unde Dumnezeului intra atata piatra?!?… Palatul era in extindere si in renovare. Cele doua turnuri din poarta seamana cu tunurile folosite pentru asediul Constantinopolului, acele tunuri care trageau cu ghiulele de 500 de kg, care de altfel s-au si autodistrus din pricina propriului recul. Inauntru, totul era la locul lui. Mai fusesem in palate otomane si stiam la ce sa ma astept. Nelinistea din nou ma cuprinde si Suleiman observa dar nu se supara, stie ca nu e din cauza lui.

Ma pofteste intr-una dintre camerele de oaspeti ale Palatului Topkapi si isi cheama haremul. Una dintre femei este trimisa sa faca cafea. Desi multi ar crede ca haremurile Pasilor si Sultanilor erau formate din sclave, nu e nici pe departe asa. Sunt femei care administreaza foarte bine orice, de la gazde pana la averi. In scurt timp aroma cafelei se simte de la 500 de metri. E inconfundabila, facuta la nisip si servita in cescute mici, din argint.

Dupa cateva minute vine si cafeaua, adusa de cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. Dintr-o data, nelinistea mea se risipeste cand o privesc in ochi. Cei mai frumosi ochi negri pe care i-am vazut in viata mea. Era atat de timida si atat de sensibila, incat nici nu indraznea sa ne priveasca. Emana atata bunatate si atata siguranta… Ne aseaza cafeaua atat de lin si de perfect, incat ai zice ca asta a facut o viata intreaga, a servit cafea.

Trebuia sa aflu cine este si speram sa am norocul sa nu fie din harem. Aflu de la Suleiman ca nu este din harem si dintr-o data inima mi se umple de fericire. Era o fata ai carei parinti murisera, Sevda* o chema. Roxelana, cea dintai in haremul lui Suleiman o adoptase intr-un fel si o tinea pe la palat invatand-o tot ce era necesar. Sevda devenise cea mai priceputa in ale cafelei, ea se ocupa de preparare, nu cineva din harem.

Stateam si ma gandeam in timp ce savuram cafeaua: “Oare asta sa fie nelinistea mea simtita inca la plecare?”… Vreau sa o cunosc si il intreb pe Suleiman daca este de acord. Nu as fi putut niciodata sa fac ceva in Palatul Topkapi fara sa intreb inainte, mai ales ca era vorba despre femeia care face cea mai buna cafea din palat. Suleiman rade o cheama pe Sevda, ne povesteste amandurora cum s-a indragostit el de “Cea care rade” – Hŭrrem** (Roxelana).

Parea ciudat sa auzi asemenea povesti rostite din gura unuia dintre cei mai de temut adversar pe campul de lupta. Atata putere si-a gasit linistea si echilibrul intr-o femeie care si-a depasit conditia. Mi-o lasa alaturi pe Sevda si pleaca, raman in odaia cetatii alaturi de cea mai frumoasa si cea mai blanda femeie din lume sa savurez cafeaua. Vad in ochii ei ca ma place si vreau sa plec inapoi catre Atena, alaturi de ea…

Cer incuviintarea Roxelanei si a lui Suleiman sa o iau pe Sevda la Atena… Desi Suleiman este genul care conduce cu o mana de fier, se uita la Roxelana. I-o fi oare greu lui Suleiman sa se desparta de cea mai buna cafea? I-o fi oare greu Roxelanei sa se desparta de cea pe care o crescuse ca pe o fiica? Eram totusi unul dintre cei mai de seama negustori, in care Suleiman avea incredere…

Orele 07:00

Alarma telefonului mobil suna. Imi trag trei palme de ciuda ca nu am dus visul la capat. Trebuie sa ma trezesc intrucat am de scris 40 de articole pe ziua de azi. Din bucatarie, aroma de cafea turceasca incepe sa intre in camera. De aici probabil si visul meu… Cafetiera Arzum pe care tata o cumparase din magazinul MarketOnline.ro tocmai ce terminase de umplut doua cesti cu cafea turceasca. Una pentru el, una pentru mine. Identic gustul cu cel al cafelei facuta la nisip in vechea traditie turceasca. Daca sunteti interesati si voi de asemenea vise, cautati oferte cafetiere pe internet, insa rugati-va ca macar ale voastre sa se termine cu bine.

Eu, amiral de meserie si capitan de corabie in vis, n-am apucat sa-mi iau aleasa inimii inapoi in Atena, dar, cine stie? Poate maine, spre dimineata, cand tata va folosi din nou cafetiera Arzum, visul va continua exact de unde a ramas… Ma voi asigura de data aceasta ca nici o alarma de smartphone nu-l va impiedica pe Capitanul Alexys sa fie fericit.

*Sevda = dragoste

** Hŭrrem = cea care rade

***Topkapi = poarta cu tunuri

****Capitanul Alexys = Amiralul

Acest articol este participant la SuperBlog 2015.