Culmea curajului și culmea tupeului – maidanezii și bara de salam

Mie mi-e frică de câini. Nu știu vouă, mie nu prea îmi pac câinii, mai ales cei mari și mai ales cei maidanezi. Din păcate, cartierul francez în care locuiesc eu e plin de ei. Dacă vrei să ajungi acasă noaptea după ce se întunecă e o adevărată aventură. Mereu e o haită de vreo 15-20 de câini printre blocuri pe care atunci când o vezi, nu-ți dorești altceva decât să le fi dat cineva de mâncare pe ziua respectivă. Aseară, evident, erau toți în drum. Nu puteam intra în scara blocului dacă nu treceam printre ei. Lătrau unul la celălalt, se mai și încăierau. Aveam două variante. Fie intru în casă dimineața când pleacă ei de acolo, fie îmi asum o posibilă moarte și trec printre ei.

Partea și mai interesantă a fost faptul că pe la jumătatea drumului, după ce trecusem de jumătate dintre maidanezi, mi-am adus aminte că aveam o bară de salam în plasă. Ei na, zic, stai să le dea ăstora mirosul de salam în bot, că mă halesc de nu mai rămâne nici punga. Am avut niște emoții unice. Din fericire nu au sărit la mine, probabil primiseră de mâncare pe ziua respectivă și erau îmbuibați. Dar dacă nu ar fi primit nimic și ar fi fost înfometați și m-ar fi mâncat ei pe mine? Sau dacă ar fi ieșit un copil, vreun bătrân în fața lor și am fi ajuns de mirul lumii pe la TV cum a ajuns cazul cu copilul mâncat de câini în parcul din București? Țara lui Papură Vodă frate, nu îi pasă nimănui.

Leave a Reply