Bine că avem pretenții

Băi frate, întotdeauna am avut boală pe omul care nu te sună nici în glumă să te întrebe ce mai faci timp de jumătate de an, dar atunci când are nevoie de ceva, imediat pune mâna pe telefon și te cheamă.

Nu contează că te-a ignorat jumătate de an când nu ai avut cu ce să-l rezolvi, el are tupeul acela absolut nesimțit să te sune ca și cum ar fi ceva foarte normal ca unii oameni să-și vorbească NUMAI cu anumite ocazii, cu anumite treburi de rezolvat. A, și când te cheamă după jumătate de an, o mai zic și pe un ton de-a dreptul tupeist ca și cum le-ai datora treaba asta, ca și cum ai fi obligat să te duci.

Eu nu pot să înțeleg câtă nesimțire poate să zacă în unii oameni astfel încât să-și imagineze că ceilalți sunt pasibili de poziția de drepți în momentul în care apar nevoile. Am pățit de multe ori treaba asta și m-am lăsat de bunătate.

De ce? Păi pentru că atunci când ești bun nu ești respectat, oamenii profită de tine cu un tupeu absolut nesimțit și așa mai departe. De ce să-mi pierd eu vremea ajutând niște oameni care nu mă sună de cât o dată la 6 luni și atunci nu să mă întrebe dacă sunt sănătos, ci să mă pună la muncă… Bine că avem podul plin de pretenții, că de bun simț e lipsă totală.

Cu siguranță cu toții avem acest gen de „prieteni” sau rude care nu dau nici măcar un semn luni de zile apoi apar din neant cu dorințele, pe un ton ca și cum ai fi obligat să iei poziția de drepți în fața domniilor lor dacă au nevoie de ceva….

Leave a Reply