Cu capul in pamant

Cred ca suntem bolnavi, ca natie. Cred ca avem o problema in a merge cu capul ridicat pe strada, in a privi in ochi pe cei din jur, in a zambi. De 5 luni la duc pe la padure sa alerg, de 5 luni vad aceiasi oameni in padure care alearga sau merg cu bicicleta. Trecem unii pe langa ceilalti zilnic si nici macar nu ne salutam. Am avut la un moment dat o tentativa sa ii salut eu, sa fac eu primul pas, insa m-am lovit de o problema… Cum poti sa saluti pe cineva care nu se uita la tine? Care sta cu capul in pamant si isi vede de bicicleta lui acolo ca si cum ar fi singur in univers?

E o intrebare la care nu am reusit sa gasesc deocamdata raspuns. Oare merita sa ii saluti din moment ce ei nici macar nu te observa? Poate ca e mai bine sa ii lasi acolo in lumea lor mica sa se gandeasca la nemurirea sufletului. Poate ca exista un motiv bine intemeiat pentru care nu exista socializare in realitate in Romania, ci doar in virtual. Facebook ne-a indepartat destul de mult de realitate, insa nu este singurul vinovat pentru care oamenii merg cu capaul in pamant pe strada. Nici vorba. Exista oameni care asa au crescut de mici, izolati, departati de socializare si asa s-au obisnuit.

Cu capul in pamant mergem pe strada si pe langa noi trec fete zambitoare, trec poate oameni asemenea mie care ar vrea sa zambeasca, insa nu au cui. Societatea in care traim trebuie sa se schimbe pana nu e prea tarziu, parca e nevoie de o infuzie de ani 90 in prezent, care sa ne creasca din nou copiii intre copii, nu virtual, pe calculator, smartphone sau tableta.

Leave a Reply